Fragila, timida si dependenta de succes – asa se autodescria Madalina Manole intr-o pagina de jurnal redescoperita dupa 26 de ani.
In pragul casei, de cate ori venea de la scoala, o intampina mama ei, o femeie foarte tanara si frumoasa. Cu mamica, taticul si fratiorul ei mai mic, ea se simtea fericita cu adevarat... „Dar"- se intreba- „de ce numai in mijlocul lor?" Timiditatea ei n-o va lasa niciodata sa se simta in voie si in preajma altora? I se spunea ca e prea serioasa pentru varsta ei. Sa fie asta un defect?
In anii urmatori, s-a intamplat ca profesoara de muzica- o mare sufletista- sa doreasca sa realizeze un cor al scolii. A ascultat vocile tuturor copiilor din clasa si a format un cor cu care a inceput sa repete. Surprinzator pentru multi, a intrat in cor si fata cea timida. Gabriela si Milena n-au fost alese in cor. Li s-a spus „n-aveti ureche muzicala". Nicio paguba. Aveau de-ajuns de toate celelalte. Totusi, orgoliul le-a facut intai sa protesteze, dar apoi au fost chiar multumite ca n-au intrat in cor: ele plecau acasa dupa orele de scoala, in timp ce ceilalti, corul, ramaneau peste program sa repete. Asa s-a facut ca cele trei fetite nu mai faceau impreuna drumul spre casa. Iar in recreatii simtea in glumele lor unele usoare ironii la adresa ei. „Asta-i mai lipsea: corul! Tu, cu vocea ta firava, cu firea ta timida..." Remarcile lor o dureau, dar nevoia de prietenie era mai puternica...
In timpul repetitiilor la cor, anumite piese aveau pasaje care se cereau interpretate de soliste. Profesoara de muzica s-a oprit la... fata cea timida. Si asa s-a facut ca la toate serbarile, festivitatile, la un moment dat, ea inainta cativa pasi in fata corului si interpreta ca solista piesa. Si, ciudat, vocea ei strabatea cu usurinta intreaga sala. Gabrielei si Milenei nu le venea sa creada. Desigur, acolo pe scena era prietena lor cea sfioasa si timida, era vocea ei... si totusi... Aplauzele, pline de caldura, cu care era rasplatita aceasta voce, le uluiau... Profesoara de romana, din primul rand de scaune, aplauda si ea entuziasmata, dar... cu gandul la observatiile pe care i le-a facut tot timpul: „Fetito, o sa ai probleme cu vocea ta, cu timiditatea ta!" Si iat-o! Fiecare cantec- acompaniat de ea la chitara pe care o tinea in brate- a trebuit sa-l repete de doua-trei ori.
Dupa ce a coborat de pe scena, fetita noastra a alergat spre Gabriela si Milena sa imparta cu ele buchetele de flori primite. Acum, la serbarea sfarsitului de an, a clasei a VIII-a, fetita noastra arata alfel, devenise mai draguta, purta un par lung prins usor pe spate, devenise de-acum „o domnisoara". Diriginta s-a apropiat de tatal ei, spunandu-i: „Domnule draga, aveti grija de fata aceasta. Arata foarte bine si promite foarte mult. Va rog, multa grija!" Tatal isi privea „domnisoara" cu mandrie: doar stia ce a crescut el atatia ani! La pieptul „domnisoarei cu chitara" era prinsa de uniforma o funda mare, mare. Conform traditiei, colegii isi scriau gandurile, sentimentele, unii fata de altii, pe pangicile fundei. Milena si Gabriela si-au scris si ele gandurile pe funda prietenei lor. Sentimentul de superioritate, usoarele ironii, urmate apoi de invidie, se transform ase intr-unul de pretuire, de sincera prietenie. Dar, iata, exact in clipa cand i-au devenit prietene cu adevarat au trebuit sa se desparta: fiecare o pornea in viata pe drumul ei.
Si astazi, fetita plapanda si timida are o chitara in brate si... canta. Ce nu stie publicul care o asculta si o priveste este ca acolo, in culise, asteptand sa fie anuntata, ea este aceeasi fetita timida si pasii pe care-i face acum, intrand in scena, sunt aceiasi cu care a pasit acum 18 ani, in clasa I. Numai ca, pentru a-si invinge timiditatea, Madalina Manole incepe sa cante: „Fata draga, nu fi trista Fiindca e pacat, Fara lacrimi nu exista Dor adevarat...", scria Madalina Manole in 1992.
Sursa: StirileKanald.ro