Societatea noastră ipocrită urăşte amantele. Am înţeles asta citind ce reacţii au avut multe dintre cititoarele dumneavoastră la scrisorile unor femei care au mărturisit că trăiesc cu bărbaţi însuraţi. Totuşi nu înţeleg de ce vă grăbiţi să aruncaţi cu pietre?
Îl iubesc pe Ion aşa că nu am de ce să mă ruşinez. Da, e însurat, da are un copil, este mai mare decât mine cu 20 de ani şi eu tehnic i-aş putea fi fiică.
Ion e însurat de 20 de ani şi îşi respcetă soţia. Spune că e o femeie de casă, gospodină, o mamă bună pentru fiul lor, dar după 20 de ani nu mai simte pentru ea nicio dorinţă fizică.
E ceva natural, nu trebuie să ne revoltăm. Deja intuiesc că mă condamnaţi. Înainte s-o faceţi puneţi-vă un pic în locul meu. Sau în locul lui. Ce aţi prefera, să divorţeze? Ar fi mai moral din punctul vostru de vedere? Viaţa sexuală nu se termină odată cu încheierea dorinţei pentru celălalt.
Sunt tânără, am 28 de ani, nu am fost căsătorită niciodată pentru că nu am simţit nevoia.
Când l-am cunoscut pe Ion a fost atracţie la prima vedere.
E un bărbat încă frumos şi în putere, are 48 de ani, şi ştie să se poarte cu o femeie. Ştiu că relaţia noastră nu se va finaliza cu o căsătorie, nu-mi propun să-l iau din familia lui, nici el nu vrea asta.Suntem doi oameni care se atrag reciproc şi care trăiesc împreună ceva frumos. Cât va dura. Poate că mai devreme decât îmi propun o să apară şi în viaţa mea bărbatul care să mă facă să mă mărit.
Cine ştie? Dat fiind că nu cred în dragoste până la moarte şi căsătorii aşijderea, mi-e greu să mă gândesc la asta. Dar nu exclud ipoteza că voi încerca. Probabil că şi căsătoria e ceva la fel de natural ca şi preacurvia.citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>
