Când m-am căsătorit cu Andrei n-aş fi crezut în ruptul capului că o să ajung să-l înşel, însă viaţa mi-a demonstrat că nu trebuie să spui niciodată niciodată.
Au urmat luni de fiere. Plâns, nervi, isterii, întrebări, de ce tocmai mie, cu ce am greşit? N-am găsit răspunsul la nicio întrebare. Viaţa aşa a vrut, ca dragostea noastră să nu ţină până la moarte. Deşi ne iubeam din liceu. Andrei s-a simţit vinovat, a schiţat nişte gesturi prin care sugera că se va despărţi de ea, că va lupta pentru căsnicia noastră, dar realitatea l-a contrazis.
N-a fost capabil să se despartă, pentru că era într-adevăr îndrăgostit. Dar nici de mine nu s-a despărţit. Dragostea noastră se transformase în ceva mult mai profund şi complicat. Nu se putea rupe de pe o zi pe alta.
Aşa a trecut aproape un an, timp în care am tot aşteptat să ia o decizie. Sunt o femeie slabă, nu am putut să rup eu relaţia.
Într-o zi am primit un telefon ciudat.
Un bărbat îmi spunea să ne întâlnim ca să discutăm ceva ce ne interesează pe amândoi. Am mers la întâlnire ca să-l găsesc pe Mircea, soţul Dianei.
Era desfigurat de gelozie. El abia aflase că Diana îl înşală şi voia răzbunare. Când i-am spus că eu trăiesc cu asta de un an era să mă lovească. Cum am putut să las lucrurile aşa? De ce nu i-am spus? Adevărul e că nici prin cap nu-mi trecuse să-i spun. Nu din vreo raţiune nobilă, ci pur şi simplu pentru că în durerea mea nu mi-a trecut prin cap să-i mai implic şi pe alţii.citeste continuarea pe pagina urmatoare >>>